A fost un suflet mare!
Cadru didactic de o înaltă valoare morală, profesoară la catedra de limba și literatura română, Elena Popescu, fostă Nițulescu , predat la Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu” Pitești, din 1968, îndrumând şi educând generaţii de elevi care au iubit-o şi au repectat-o, amintindu-şi, după ani, cu emoţie, de orele în care au învăţat armonia şi bogăţia limbii noastre, folosirea corectă a normelor sale gramaticale.
Mai presus de acestea, i-a învăţat să preţuiască şi să respecte oamenii, să iubească istoria, cultura şi tradiţiile noastre.
Apreciată de elevi, de părinţi, de colegii de cancelarie, profesoara Elena Popescu a lăsat o vie amintire în sufletul tuturor, conturată în marginea unui om care a iubit adevărul şi dreptatea, care a ştiut să reziste mandrelor vieţii cu demnitate şi răbdare.
Model prentru generaţiile trecute şi actuale, dascăl de excepţie, înzestrată cu inteligenţă şi sensibilitate, a plecat spre cele veşnice, purtând haina celor opzeci şi nouă de ani şi având conştiinţa datoriei împlinite.
Până în ultimele clipe gândul i-a fost la cei dragi şi la fiicele iubite cu un devotament incomensurabil.
Duminică, 4 mai 2025, s-a întors pentru totdeauna la Videle, lângă părinţii pe care i-a venerat, cum rar un copil o poate face.
Odihnească-se în pace, în lumina amintirilor noastre şi eternitatea pe care Dumnezeu o dă fiecăruia!
Prof. Renata Alexe
Da, a fost un suflet mare, un om de o probitate morală si intelectuală extraordinară si de o dureroasă luciditate. îmi amintesc de ultima noastră conversație de acum câteva luni cu ce luciditate vedea totul. Sunt mândru ca o parte din lumina pe care a răspândit-o în foștii elevi elevi ai domniei sale a rămas și luminează și in mine. Profesorii nu mor niciodată, ci doar se mută în alte vieți și în alte amintiri. Îi purtăm în noi cum și elevii noștri ne vor purta într-un gest, o pildă, o vorba. E mult sau puțin? E destul. Așa o port si eu pe doamna mea diriginte. Dumnezeu să o odihnească în pacea Sa în această cea mai mare recreație.
Prof. Cătălin Petrescu
Învățătorul (Sorin Poclitaru)
Mâinile lor, numai oase și piele,
Ochii lor blânzi, doar lumină și dor.
Învățătorii nu pleacă, nu mor,
Doar se transformă în lacrimi de stele.
Degetele, albite de cretă,
Par niște mesteceni înalți care plâng,
Și-n loc de stilouri, în carnea lor strâng,
Ca pe un catalog, o rețetă.
Zâmbetul lor bătrânesc e amar,
Ca pelinul de amar, ca tristețea.
Cea mai urâtă școală e bătrânețea
Și are cel mai urât abecedar.
Nopțile s-au lungit peste măsură,
Zilele s-au scurtat, s-au împuținat,
Nimeni nu mai are copii de‐nvățat.
Cui îi mai trebuie învățătură?
În ochii lor noi suntem veșnic copii,
Ridul pe frunte le e singura plată.
Învățătorii nu mor niciodată!
În fiece literă scrisă sunt vii.
